Sep 8 2009

solutia, poate mai buna decat speram :)

 de ceva timp ma framanta integrarea tiganilor in societate . da, folosesc sintagma tigan pentru ca mi se pare corecta si nediscrminatorie spre deosebire de rromi. ma rog, nu vreau sa o iau de la capat cu discutia asta.
acum ceva timp am avut o idee, stiam ca are o crapatura si ca nu merge, mi se parea un pic extremista, dar stiam ca are un sambure bun si trebuie sa-l dezvolt.
initial visam la construirea unei scoli imense cu internat pentru copiii tigani, in special din familiile defavorizate. aici aveau sa primeasca un patut cald, mancare gatita de 3 ori pe zi si profesori calzi care sa le insufle incredere in ei si dorinta de a ajunge cat mai sus. problema e ca aceasta solutie era prea naiva si cel mai important, nu solutiona problema, adica integrarea, ci o facea si mai neagra tocmai prin separarea lor. aici era buba, cum vrei sa ii sprijini sa le spui ca-i vrei in jurul tau daca-i izolezi?
 
azi mi-a venit o idee geniala: nu stiu cum, dar vreau (asa se intampla mereu, vreau lucruri mari si uit sa ma gandesc la resurse) sa infiintez sau sa ajut la infiintarea unui centru cu internat care sa functioneze ca scoala si liceu, pentru familiile numeroase si venit mic, practic pentru toate familiile care nu au posibilitati financiare indeajuns de mari incat sa-si creasca puiutul de om astfel incat acesta sa beneficieze de o educatie buna si sa aiba sansa de a ajunge cineva "mare" daca-si doreste asta.
 
sunt de parere ca la ora actuala romanii nu ii urasc pe tigani si nu ii discrimineaza asa cum prost s-a format imaginea in tarile straine, ci mai degraba romanii urasc obiceiurile nesanatoase pe care nu numai tiganii le au ci si romani. toate astea au la baza lipsa unei educatii asa cum se cuvine pentru ca sunt indrumati gresit de parinti care la randul lor au fost indrumati gresit si e mai usor sa se gandeasca la prezent decat la viitor. de multe ori se nasca in familii alaturi de alti cativa frati, e nu au ce sa le puna pe masa, in afara de o bucata de paine si niste apa. mancarea gatita, calda, apare doar in vise sau in reclame. si acum fii sincer cu tine insuti, daca tie ti-ar dansa matele de foame ai zabovi desupra cartii de literatura sau ai cauta din priviri ceva cu care sa le potolesti? si daca ai inteleg sa statura micuta si agilitatea te pot ajuta sa faci rost de ceva care sa-ti cumpere putin timp de liniste in razboiul cu foamea, ce ai face? te-ai gandi la cum vei arata cu diploma in mana peste 12 ani sau cum se simte un stomac plin? si peste 12 ani cand vei avea diploma in mana, daca, si cel mai probabil vei fi imbracat cu haine decolorate si vechi, cum vei fi angajat de o firma serioasa care sa te rasplateasca dupa atatea ore petrecute la birou? si cum poti ajunge in elita doar invatand, in conditiile actuale? scoala romaneasca este una foarte serioasa, pe care o admir, dar in urma numeroaselor experimente catastrofale din utlimii ani cred ca s-a degradat cumplit. salariul rusinos de mic nu atrage oameni de valoare care sa se dedice acestui segrement asa cum ar trebui, mi se pare normal. dupa ce ai studiat atatia ani, esti calificat, sa castigi la fel de mult ca o casiera sau o vanzatoare, ce poate foarte bine sa nu fi terminat nici macar 8 clase. cum poti sa ceri tu unui om care nu-si permite sa-si plateasca toate utilitatile lunare si sa-si cumpere si mancare (nu mai pomenesc de haine, incaltaminte , iesit in oras, ca asta e lux) dintr-un salariu mizerabil, sa-si dea si sufletul invatand serii nesfarsite de elevi in tot atat de nesfarsite programe? un copil cu mijloace financiare modeste trebuie sa aiba noroc sa poata ajunge student bugetar, doar cu materia predata la scoala, fara vreun ajutor in particular. dar deja deviez de la subiect.
idea ar fi sa aleg pe spranceana oameni foarte capabili, calificati si pasionati, pentru a pregati noua generatie, viitorul tarii noastre si astfel am rezolva mai multe probleme:
1. problema integrarii minoritatii majoritare (stiu, suna ciudat)
2. acordarea copiilor defavorizati de a avea parte de o educatie demna
3. o viziune mai optimista asupra viitorului tarii noastre
 
 
suna naiv si departe de a fi realizbil, dar am o viata intreaga pentru a-l aduce la realitate

Aug 31 2009

calatorie catre cele mai intime trairi…..

 ma gandeam sa va povestesc despre ceva frumos, mai ales ca azi eluni, inceput de saptamana si e nevoie.
la inceputul anului am avut parte de o dezamagire in care cu siguranta am avut si eu o vina, dar desi sunt genul e om care iarta repede de data asta sentimentele erau asa puternice incat mi-era greu sa trec mai departe. practic a fost o rascruce de drumuri, aveam de ales si pe moment am decis ca cel mai bine e sa inchid o usa si sa deschid o alta chiar daca sacrificiile erau destul de mari si dureroase. au trecut 5 luni in care am incercat in toate felurile sa finalizez decizia, la inceput durerea era asa mare incat parca imi intuneca si judecata, gandeam urat si vedea doar greseli pentru ca ma durea, dar speram ca daca tac si indur timpul o sa aline totul sigur va rasari soarele.
aproape imi pierdusem speranta, niciodata nu a trecut asa mult timp pana sa ma impac cu mine, pana sa pot sa iert si sa trec mai departe. am facut pasi mari in avans, schimbarea s-a produs fizic si psihic, zambetul mi-a devenit mai dulce, doar o singura urma de amaraciune mai aveam ascunsa in suflet.
in timpul excursiei la munte am descoperit intamplator o bijuterie de biserica fortificata , initial am nimerit intrarea gresita, cea veche, care era blocata, dar simteam o chemare asa de puternica de parca in biserica respectiva era un magnet urias si eu eram o bucata de metal. in cele din urma am gasit intrarea noua si am patruns in sanctuarul stravechi ce odihnea oseminte de eroi, bravi romani, in zidurile fortificate erau pastrate inca marturii ale imperiului roman. biserica s-a deschis ca printr-o minune, desi era un satuc izolat, linistit, s-a nimerit chiar atunci un grup organizat care a stiut unde trebuie e parohia pentru a vizita locul. am intrat in mica si frumoasa biserica. peretii erau albi, simpli, acompaniati de mobilierul secular vopsit acum in albastru deschis. o orga batrana se inalta in spate, lucea de bucuria vizitatorilor si parca imi venea sa o imbratisez. nu era prezenta nici o icoana, nici o pictura, nici o cruce sau statuie, doar o carte de rugaciuni pe altar si o nesfarsita broderie fara de varsta. totul era atat de rustic si parca respira istoria seculara a locului, in ele erau imprimate navalirile tatarilor, nunti, botezuri si alte evenimente importante in viata noastra si cine stie, poate si ale unor persoane ce au scris istorie. cu fiecare particica dezvaluita ma simteam ca un arheolog ce a descoperit cel mai mare mormant egiptean, cu toate bogatiile acestuia, dar mai presus de toate ma simteam umila si fascinata de frumusetea si piosenia locului. abia la iesire am zarit scris anul in care a fost ridicata: 1261, era mai batrana decat ma asteptam si inca mai gazduia slujbe in fiecare duminica, inca mai oferea adapost celor ce aveau nevoie si inca chema pe cei ce aveau nevoie de un sprjin moral, de o picatura de sfintenie. era o adevarata Casa a Domnului! cand am iesit din curtea bisericii fortificate din valeni am inceput sa plang, coplesita de revolutia sufleteasca avuta in timpul vizitei. era ceva mai presus de cuvinte, ca si cum cineva m-a luat si m-a curatat de toate grijile, necazurile, supararile. nu m-am spovedit niciodata, in parte pentru ca nu am fost in stare sa tin un post ca lumea, ca n-am avut timp sa ajung la biserica cand trebuia, dar sipentru ca nu aveam incredere in chemarea preotilor ce trebuiau sa-mi asculte pacatele. sunt si eu o pacatoasa ca toti ceilalti, dar atunci cand m-am asezat pe banca aceea parca eram un nou nascut, nu era decat bucurie in sufletul meu, totul se rezolvase de la sine. pentru a testa m-am intrebat ce sa fac pentru a solutiona situatia care nu-mi dadea pace de atata timp, m-am intrebat daca am iertat in cele in urma…raspunsul a fost clar, parca cineva intelept m-ar fi sfatuit cum sa pasesc pentru a alege drumul cel mai bun…apoi mi-am adus aminte de toate clipele frumoase, de toate experientele, aventurile si momentele cand radeam de ma durea burta, de tot ce am invatat si cat de frumos a fost. atunci am stiut care e raspunsul..
 
mulumesc pentru tot, ma bucur ca am avut ocazia sa traim toate clipele, ma bucur de toate nebuniile facute. imi pare rau ca a durat asa mult pana sa o spun, dar cu cat tii mai mult la cineva cu atat e mai greu sa-l tratezi ca pe orice alt om. e ca in cazul parintilor: ii iubesti enorm si ii cocoti pe un piedestal urias, ca pe niste zei, iar atunci cand gresesc te doare asa de tare ca in iubirea ta nebuna simteai ca ei sunt perfecti si nu au voie sa greseasca, de asta iti e mai greu sa ierti sau sa uiti de suparare, tocmai ca-i iubesti prea mult. cand tii asa mult la cineva si exigentele sunt direct proportionale. 

Mai 22 2009

suntem o natie de oameni rai si avari…..

 traiesc in aceasta tara de peste 20 de ani si pot spune ca o iubesc din tot sufletul si voi face tot ce pot pentru a o schimba in bine.
zilele astea am constientizat in cele din urma ca romanii sunt oameni rai, cu suflete slutite de avarism si vicii. am uitat sa spunem "multumesc" atunci cand primim ceva, crezand ca ni se cuvine, sau poate chiar am avut curajul sa-l criticam pe cel de langa noi ca n-a fost mai generos.
ma uit in urma si ma gandesc ca mi-am daruit 9 ani din viata (aproape jumate din cat am trait pana acum) corului de copiii radio, ca acum cateva saptamani sa am o discutie jenanta cu o fosta colega, legata de excluderea mea din grupul oficial de discutii al corului. m-am simtit ca un obiect folosit si aruncat la gunoi fara nici un regret, fara vreo urma de resentiment. iar atunci cand am cerut o explicatie omului ce a preluat sarcina dirijorala acum 4 ani, am fost complet ignorata. sa recapitulam: mi-am dedicat 9 ani corului, am fost sefa de ansamblu (cea mai inalta functie detinuta de un copil in cor), am participat la sute de concerte, inregistrari si multe turnee, practic mi-am daruit o parte din mine si din sufletul meu acestui cor, iar recompensa a fost excluderea totala, ignorarea.
eu nu regret si daca ar fi s-o iau de la inceput as proceda la fel, pentru ca in acesti ani am avut marele noroc sa fiu "crescuta" de doamna necula , o femeie puternica cu suflet de inger, ce mi-a indrumat pasii, m-a educat si mi-a format o cultura. nu mi-ar ajunge viata pentru a-i multumi pentru fiecare clipa petrecuta in preajma dansei.
domnisoara camelia, care de fapt este doamna prisacaru, pe care o iubesc toti coristii, m-a invatat sa fiu optimista, cum sa-mi fac un bagaj cat mai mic si mai eficient , sa muncesc mult pentru a ajunge cat mai sus si sa nu ma las invinsa, sa-mi pretuiesc sufletul curat si sa nu las oamenii rai sa-l pateze cu mojiciile lor.
corul au insemnat toate turneele in strainatate, unde am vizitat locuri de vis si am intalnit oameni noi. daca nu ar fi fost corul, nu as fi putut vizita atatea locuri, pentru ca familia mea nu si-ar fi permis costurile unei asemenea calatorii (america, italia – sardinia , turcia, elvetia si minunata franta).
am invatat cat de important este lucrul in echipa si ce rezultate impresionante poti avea, am invatat cum sa ma comport cu oameni de toate felurile astfel incat sa nu jignesc sau sa supar, …..
 
azi ma uit in jur si constat ca romanii isi urasc tara si semenii. de ce nu ne putem concentra pe munca noastra si cum o putem eficientiza astfel incat sa avem performante, in loc de a barfi si intepa pe cel de langa noi, doar de dragul de a face un rau. de ce nu putem avea o vorba buna pentru cel de langa noi, de ce nu-i sprijinim pe cei care au nevoie, in loc sa aruncam cu pietre in ei?
 
am observat cu tristete ca la noi in tara singurul profit se face prin furtisaguri indiferent de culoarea pielii. fiecare fura intr-un fel sau altul, chit ca este patronul care declara salariul minim pentru angajatii sai, astfel incat sa nu platesca taxe prea mari, sau soferul ce contesta amenda (luata pe buna dreptate ) pentru a nu plati, fie profesorul care nu te trece un examen decat daca ii umpli stomacul/traista de bani/mancare, fie politistul care daca nu a primit o spaga frumoasa nu iti da carnetul de sofer.
 
am ajuns o natie de barfitori, avari si tradatori. cel mai umilitor lucru e atunci cand prietenul tau, omul caruia i-ai pus sufletul pe tava ani de zile iti reproseaza ca ai salariu, implicit mai multi bani ca el. o spune cu ranchiuna, ca si cum salariul ar fi platit din buzunarul lui sau ca si cum ai sta linistit la soare si salariul ar veni singur. umilitor e atunci cand prietenii se plang ca nu le ajunge salariul, desi nu platesc nimic din buzunarul lor, de asta ocupandu-se parintii, apoi vin la tine si-ti arata o racheta de mobil care a costat mai mult decat computerul meu, sau noul laptop, sau noul set de boxe si tu privesti tamp, uitand toate porcariile aruncate pana atunci de ei, pentru acum te bucuri cand ii vezi si pe ei fericiti. mi se pare umilitor cand prietenul se plange ca nu are un chior in buzunar si nu poate veni la petrecerea de ziua ta, dar pentru tine cel mai important e sa-l ai langa tine si ii spui ca nu-ti trebuie cadou, ca tu vrei sa fie langa tine, ceea ce e adevarat. cand ajunge nu-ti spune nici "la multi ani" si restul petrecerii sta undeva si vorbeste la telefon, iar atunci cand socializeaza intr-un final se poarta de parca simpla prezenta ne-ar innobila si da de inteles ca a facut un mare sacrificiu ca a venit. dar cum si tu ai o limita, atunci cand prietenul te roaga sa vii la el, pentru ca are nevoie sa se confeseze, incepe sa insire ultima colectie de accesorii, hainele neaparat in trend, sau elegante in totacest timp avand grija sa-ti dea de inteles ca arata grozav si cu o privire de superioritate prin care iti sugereaza ca esti o zdreanta. desigur fara sa uite mentionarea pretului platit pentru toate acele "zdrente". pai ziceai ca nu-ti ajunge salariul nici de un cico si ca nu-ti perimiti nimic, ai castigat la lotto?
 
mi-e rusine sa recunosc ca suntem un neam de oameni rai si interesati financiar.
 
acum14 ani, prin eforturi supraomenesti, parintii mei au cumparat o bucatica de pamant langa bucuresti. cand am ajuns acolo totul era o paragina, buruienile erau asa de mari ca eu paream o furnica in preajma lor, iar tata impreuna cu fratele meu s-au chinuit un weekend intreg sale taie, cu topoarele. la mijlocul a ceea ce trebuia sa fie gradina, era o mare groapa de gunoi a strazii, unde multe galeti si roabe de pamant bun au fost turnate pentru a fi considerat pamant. acum 5-6 ani am inceput sa-i spunem "acasa" pentru ca in sfarsit semana cu un camin, dar drumul era inca lung si greu de parcurs. in tot acest timp, vecinii stateau si ne "spionau", apoi dadeau fuga si barfeau la "radio sant" ce aflasera, bineinteles cu grija sa infloreasca.
azi, dintr-o casa de chirpici , fara pereti sau tavan, pe jumatate daramata si o gradina demna de filmele lui hitchcock, se inalta o casuta simpla, dar frumoasa si cocheta, cu o gradina ajunsa mini livada, unde poti petrece zilele si serile de vara in balansoarul dintre copaci, unde te imbie mirosul dulce al trandafirilor, crinilor sau imaginea fructelor coapte dintre ramurile copacilor ce te cheama sa le culegi ca apoi sa-ti bucuri papilele gustative in simfonia de arome naturale si bio. peste toate astea am ca "garda oficiala a palatului" doua cateluse simpatice: una mai batrana si mai linistita si una mai tanara si mai jucausa, ce nu ma lasa sa fiu trista sau sa ma plictisesc vreodata. in tot timpul asta, vecinii care si-au imrastiat veninul in toate partile, inventand mai ceva ca presa mondena, se spala inca la copaie, au toaleta in curte si scot apa cu galeata din fantana…la fel ca acum 14 ani.
 
nu vreau ca tara noastra sa "scoata apa cu galeata din fantana" peste 100 de ani, ci vreau sa aiba un camin construit icetul cu incetul, dar cinstit, o gradina mare si verde si cei mai buni companioni.

Noi 28 2008

sinuciderea = egoism

 referitor la insemnarea " abandon " a lui cabral ( cabral .ro), mi-am adus mainte de un vis de acum cativa ani.
 
ca orice adolescent ce trce prin multe schimbari am avut momente in care as fi vrut sa spun stop vietii. azi mi se par motive imbecile, atunci mi se parea de netrecut. asa ca intr-o seara am visat ceva ce m-a maturiat.
 
se facea ca eu murisem , nu stiam de ce sau cel putin nu-mi amintesc acum, cu toate astea inca mai colindam pamantul sub forma de spirit. nu simteam frigul, foamea sau orice alte incercari trupesti. motivul era sa-mi vizitez persoanele dragi. asa i-am vazut pe parintii mei imbratisati, amadoi plangeau, ramasesera singuri. la imaginea aceasta am suferit cumplit, dar cel mai rau a fost pentru ca nu ii puteam atinge, nu puteam vorbi cu ei. nu le puteam spune ca sunt bine, ca ii iubesc, sa nu mai planga; nu puteam sa-i imbratisez.
 
a fost un vis cumplit de dureros, dar care m-a facut sa realizez ce inseamna moartea cu adevarat. nu e ca si cum ai spune: "imi iau jucariile si am plecat", pentru ca odata plecat nu te mai poti intoarce, iar cei de langa tine sufera enorm.
 
de asta consider ca sinuciderea este cel mai egoist act cu putinta.

Oct 10 2008

lupte interioare….

  calca si simte cum ii fuge pamantul de sub picioare. lumea se invarte ametitor, iar ea se simte complet debusolata. ii vine sa planga, in hohote, ca un copil, dar atunci vocea ratiunii ii sopteste in ureche : "fii tare! mama are nevoie de tine, nu e momentul. acum tu trebuie sa o sprijini pe ea!".
 
 ea isi revine incetul cu incetul, ochii impaienjeniti capata o lucire ferma . "emotiile trebuie sa mai astepte" isi spune si paseste hotarat mai departe.

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X