aventuri de neuitat in team building :)

 azi am o poveste de spus. doar ca este lunga si nush daca o s-o pot spune o singura data pe toata.
 
weekendul ce tocmai a trecut am fost plecata in primul team building. Frumos loc, pastravaria albota, loc pe care-l recomnad cu cea mai mare caldura oricui vrea sa se simta bine. romantic, perfect pentru o luna de miere si totodata antrenant pentru o lupta cu muntele (e in transfagarasan ).
 
ca o echipa tanara, bineinteles ca s-a dorit o drumetie pe munte, asa ca am luat sambata dimineata autocarul si am plecat spre lacul balea (la cativa km de noi). traseul ales parea usor pe harta si nu foarte lung, asa ca dupa ce au urcat pana pe varf, dragii nostri s-au gandit sa mearga putin mai departe, fermecati de frumusetile muntelui (eu am facut cale intoarsa pe la mijloc din lipsa de oxigen).
 
astfel, eu si inca 4 colegi ne-am plimbat cu telecabina , am vazut cum se decoleaza cu parapanta si foarte important mi-am luat o blanita de oaie pentru camera ( pute de-ti muta nasul asa ca am exilat-o pentru un timp la aer curat :P ).
 
intr-un final colegii nostri s-au gandit sa coboare prin alta parte, un drum forestier, asa ca noi (cei intorsi din drum) am plecat spre locul de cazare, urmand ca mai tarziu, autocarul sa plece sa-i "culeaga" de pe unde au ajuns.
 
dupa ce am luat un pranza calm, topiti de soare, dezbateam tot felul de nimicuri la masa, pentru ca timpul sa treaca mai repede, sau poate din lene si din dorinta de a socializa, pentru ca in sfarsit era timp si de discutii; primim un telefon care ne trezeste brusc din lene. grupul de 12 colegi se pierduse in munti si mai ingrijorator era faptul ca o colega se lovise.
 
primul impuls a fost sa chemam salvamontistii, dar poate ca-i puteam ajuta si noi. am apelat la managerul pastravariei care cunsotea f bine locurile si cu ajutorul telefonului si-a dat seama ca aveau o harta slaba din punct de vedere turistic, pentru ca le lipseau detalii esentiale (cum ar fi un mare lac lanaga care erau atunci). mai mult de atat domnul i-a localizat.
 
am inceput sa tesem un plan si ce a iesit a fost sa mergem cu autocarul pana unde se poate si mai departe vice-primarul comunei arpasul (ocazie cu care tin sa-i multumesc pt ajutor), care are un ims (aka masina de teren) sa merga pana unde se termina drumul (adik inca 4 km).
 
zis si facut, o parte am plecat in ajutor, o alta a ramas la pastravarie . eu am plecat cu echipa de salvare ( nu puteam sta ), dar am fost lasata sa astept la autocar (oribil episod). parte foarte dificila pentru mine, pentru ca m-am simtit ingrozitor de " powerless " (scuze, dar am un lapsus in romana), atunci mi-am dat seama ce greu e sa astepti in speranta de a afla ceva nou si mai ales ceva bun.
 
colegul meu si vice-primarul au mers mai departe si apoi au urcat putin si pe traseu (colegii erau la 6 km departare), timp de 3 ore au tipat, huiduit, strigat in speranta ca ii va ghida inspre ei.
 
seara s-a lasat iar noi nu aveam inca vesti, desi comunicam prin telefoanele moobile, semnalul era prost. cu toate astea la un moment dat grupul a auzit strigatele salvatorilor. cu totii ne-am bucurat, dar nu a tinut mult timp si au disparut vocile. cei doi strigau in continuare, dar nu maia uzeau niciun raspuns.
 
dupa 2 ore de asteptat, cand aveam pielea de gaina de frica padurii si a ce oratanii se ascund dupa tufisuri (recunosc, inca mi-e frica de intuneric), vad niste lanterne. de fericire fug din masina spre grup, in speranta ca sunt ai nostri, din pacate era alt grup, care ne-a mai dat cateva detalii linistitoare. se pare ca ei erau cu putin inaintea grupului cautat de noi si au auzit si ei strigatele salvatorilor, dar crezanda ca sunt salvamontistii care cauta pe altcineva nu au raspuns. asta pana colegii au inceput sa strige "ursu" moment in care acestia s-au speriat si au raspuns. pe acestia din urma i-au auzit "pierdutii" nostri si au raspuns inapoi.
 
ciudat cum coincidentele ne joaca feste, nu?
 
dupa 4 ore de cautari, cand incepusem sa pun problema chemarii salvamontului (in gand certandu-ma ca nu am facut-o dela inceput), vad doua faruri in padure cum se apropie de noi.
 
am fugit din nou din autocar, de data asta fericita si cu dorinta de a-i imbratisa pe toti sa ma asigur ca sunt acolo cu adevarat. inchipuie-ti un aro, de 2 locuri si portbagaj intesat cu 14 persoane. nu pot sa explic cat de haios era peisajul. cand am vrut sa-i ajut sa coboare mi s-a pus un aparat sub nas, sa le fac o poza. chiar si dupa 13 ore de mers pe munte, colegii mei inca aveau simtul umorului :) .
 
am ajuns cu totii in regula acasa, colega are o mare vanataie, dar nimic altceva, iar eu pot sa glumesc toata saptamana pe seama colegilor ce merg ca niste pinguini.
 

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X